La începutul anilor 2000, petrolistul texan George Mitchell își vedea visul cu ochii. După două decenii în care s-a chinuit să scoată gaze din piatră seacă, după ce mulți i-au spus că-i dus cu pluta și că își aruncă banii pe geam, a reușit să facă prima sondă profitabilă de gaze de șist. Asta a declanșat o goană după noua resursă, care s-a răspândit prin toată America și acum prin toată lumea.
Mitchell a reușit asta combinând trei tehnici: , și . Rădăcinile ideilor lui merg cu un secol în urmă.
Încă din secolul 19 se foloseau diverse tehnici pentru a stimula zăcămintele, ca să extragă mai mult și mai rapid. În 1947 a început să se folosească fracturarea hidraulică pe sonde obișnuite, pentru stimularea depozitelor calcaroase. Tehnici similare s-au folosit și în România pentru multe sonde convenționale.
Gazele de șist sunt mult mai dificile. Au mai trecut zeci de ani și o serie de inovații tehnice până când fracturarea hidraulică a fost folosită cu succes la șisturi, într-o versiune mai hardcore: se injectează sute de camioane de apă amestecate cu chimicale care măresc viteza de pompare a apei și fracturează mai eficient roca.
În anii ’70, America își dădea seama că o să rămână fără gaze naturale. Atunci, guvernul a pornit un program de cercetare numit Eastern Gas Shales Project, care a studiat temeinic pentru prima oară misterioasele rezerve uriașe prinse în roci impermeabile.
Cercetarea a fost continuată în anii ’80 de firma lui George Mitchell. Când a dat lovitura și a nimerit în sfârșit combinația potrivită de tehnologii, a ales procesul tehnologic, ci să îl pună la dispoziția tuturor companiilor, ceea ce a dus la dezvoltarea explozivă care a uimit lumea. În doar zece ani, șisturile au ajuns să dea o treime din producția americană de gaze naturale. În 2020, se estimează, SUA va deveni exportator net.
Dar Mitchell nu era pe deplin mulțumit cu mersul lucrurilor:
“Știm că sunt impacturi semnificative asupra calității aerului, consumului de apă, contaminării apelor și asupra comunităților locale”, a spus el într-un din mai 2012. “Unii oameni din industrie au fost reticenți să susțină o reglementare de bun-simț și asta trebuie să se schimbe.“
Deși e mai periculoasă decât exploatarea convențională, fracturarea hidraulică a fost de la unele reguli de mediu printr-o . Companiile puteau să folosească orice substanțe în lichidul de fracturare (în afară de diesel), fără să dezvăluie lista lor, ceea ce făcea foarte greu ca după un accident să determini clar sursa contaminării.
Nici venirea lui Barack Obama la președinție nu a oprit ascensiunea gazelor de șist. Obama a susținut energiile regenerabile, dar e mulțumit și dacă se elimină cărbunele (cea mai murdară sursă de energie) în favoarea gazelor de șist, care au devenit mai ieftine și îl dau la o parte. Gazele ard mai curat decât cărbunele și așa America emisiile de gaze de seră la nivelul anilor ’90.
Mai important, gazele de șist oferă Americii un avantaj geopolitic masiv, care crește cu fiecare țară pe care o convinge să înceapă exploatarea. Din treaba asta pierd în primul rând marii exportatori de gaze convenționale, care își văd produsul devalorizat. Rusia își pierde din influența asupra Europei (indiferent dacă europenii încep exploatarea, piața o să fie inundată în următorii ani de gaze lichefiate din America sau alte locuri). De asta fac rușii declarații confuze și concesii tot mai mari, despre care am mai scris aici.
Lucrurile încep să se așeze și pentru americanii din Gasland. Unele state au băgat reguli proprii de mediu și obligă firmele să divulge chimicalele folosite la fiecare sondă. Agenția federală de mediu a început și ea să discute despre reguli care să tempereze impactul exploatărilor. Iar comunitățile locale sunt mult mai informate și pot fie să se opună eficient invaziei de petroliști, fie pot să negocieze contracte mai bune dacă acceptă sonde pe pământul lor.
Giganții petrolului (Chevron, ExxonMobil) au fost reticenți la început și au intrat târziu în joc. Explozia inițială s-a domolit, profiturile barosane au fost înhățate de firmele mici, care s-au mișcat abil, iar inundația de gaze de pe piață a împins prețul în jos până spre limita profitabilității.
“Pierdem și cămașa de pe noi”, a răbufnit CEO-ul ExxonMobil acum un an, într-o conferință. “Nu facem nici un ban. E totul pe roșu.” Iar noile reguli de mediu și complicațiile cu activiștii mușcă și mai mult din profit.
Așa se face că Chevron are concesionat pentru gaze de șist în America decât în România.
Corporațiile mari s-au orientat către alte țări cu resurse bogate de gaze de șist. În estul Europei, aproape toate condițiile sunt mai vitrege decât în SUA: o geologie incertă, o infrastructură mai proastă, și o industrie mult mai puțin dinamică.
Singurele atuuri ale României nu ne fac cinste: redevențe minuscule, reglementare slabă și prețuri mari când ne cumpărăm înapoi gazele naturale de la companiile care le extrag.
Vezi ce ar trebui să se schimbe ▶ Ce putem face?
George Mitchell într-un interviu în The Economist
We know that there are significant impacts on air quality, water consumption, water contamination, and local communities. We need to ensure that the vast renewable resources in the United States are also part of the clean energy future, especially since natural gas and renewables are such great partners to jointly fuel our power production. Energy efficiency is also a critical part of the overall energy strategy that our nation needs to adopt.
Some in the industry have been reluctant to support common-sense regulation, and that needs to change.”
– George Mitchell într-un interviu în The Economist
Vezi timeline-ul aici.
